Patru surori: Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Bălţi

Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Bălţi propune spre delectarea admiratorilor artei scenice patru zile de experienţe sufletești alese. Luni se va monta în premieră piesa pentru copii „Ștefan Vodă din legendă” de Gheorghe Calamanciuc, în regia lui Ion Marcoci, artist al poporului, piesă ce asimilează mai multe producţii folclorice pentru a conferi o imagine cât mai convingătoare a virtuţilor domnitorului și care îndeamnă la iubirea de ţară, de neam, de Dumnezeu. În aceeași zi, trupa Naţionalului bălţean îi va aduce un omagiu celui căruia teatrul îi poartă numele, prin spectacolul „Coroana Triumfală”, regizat de Anatol Răcilă, artist al poporului și director al acestei instituţii culturale de mai bine de două decenii. Datorită unui amestec bine temperat între cultivarea virtuţilor umane și ironizarea slăbiciunilor ce-i stăpânește, reprezentaţia dată se bucură de o popularitate aparte în rândul spectatorilor. A doua zi, vor fi montate „Brăţara de aur”, scenariul și regia aparţinându-i lui Victor Ignat și „Patru surori”, de Gheorghe Truţă (regia: Ion Marcoci, artist al poporului), piesă ce-și asumă veșnica problemă a revenirii, a întoarcerii la origini. Miercuri, pe lângă „Ștefan Vodă din legendă”, se va juca și „Piatra din casă” de Vasile Alecsandri, în regia lui Constantin Stavrat, artist al poporului, ce reprezintă o radiografie ironică a societăţii românești, în stilul caracteristic autorului „Chiriţei…”. Reprezentaţiile se vor încheia joi, când cei mici vor fi așteptaţi la spectacolul „Cenușăreasa”, binecunoscutul basm al lui Charles Perrault fiind ţintit dintr-o altă optică regizorală de către artista emerită Ina IlașciucUngureanu, iar pentru adulți se va monta o altă premieră a acestei stagiuni - „Arena”, de I. Fridbergas (în regia lui Dumitru Griciuc, maestru în artă și proaspăt laureat al Premiului „Valeriu Cupcea”), un tulburător spectacol despre ferocitatea vieţii, despre contrastul dintre fiară și om, ce pare să dispară în ochii noștri, despre așteptări și decepţii, încredere și trădare. Teatrul a vrut dintotdeauna să reprezinte o parte a existenţei umane. Anume din acest considerent, el mizează de fiecare dată pe palpitaţia vieţii în scenă și în sală. Restul, cum ar fi zis Franz Kafka, e literatură.(Catren teatral, în Cultură, 25 Februarie 2013)

La Bălți cu PATRU SURORI și fratele Gh. Truță

La ultima s-a premieră din această primăvară, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din mun. Bălţi, R. Moldova, l-a avut invitat pe profesorul de matematici, Gheorghe Truţă, care nu ne călcase urbea din mai 1996, când Ioan Cibotaru îi montase Ce ne facem cu Isus, zic, în acea seară, dramaturgul a venit să-şi vadă cele patru surori conversând cu spectatorul bălţean (de fapt, numai trei dintre ele sunt surori, Taţi (Ana Ţăruş, Artistă emerită), „fără pretenţii”, cum o defineşte autorul, fiind cumnata lor, dar, mă rog, trebuia cumva să-i fie aruncată o nevinovată sfidare lui A. Cehov?). A venit, probabil, şi să se convingă încă o dată: merită să părăsească toate celelalte ocupaţii pentru câştigarea pâinii de toate zilele şi să se consacre doar scrisului pentru scenă? Trăind într-o ţară a U.E., chiar e nenorocire, că n-o poate face. Pentru că Gh. Truţă e un dramaturg neobişnuit. Prin felul de a aborda teme vechi de când lumea. Făcând-o fără ostentaţie postmodernistă. Prin talentul de a presura cu inginiozitate în textu-i surprize ce te înfioară şi-ţi dau de gândit. Replicile lui sunt sprinţare, tăinuind în dedesubturi conotaţii în care freamătă fiorul. Tragicul şi comicul sunt fraţi gemeni şi e cu neputinţă să-i dispersezi – strici urzeala dramatică, pui în pericol personajele. Căror autorul le oferă libertate aproape deplină. I-a mers grozav lui Gh. Truţă, că lucrarea-i a nimerit pe mâna minunatului actor Ion Marcoci, proaspăt Artist al poporului, care în ultimii ani se consacră mai mult regiei. E şi de profesie regizor. I-a mers, pentru că în prima distribuţie (are două) a cooptat actriţele care mai mult gândesc cu sufletul. Şi le-a ghidat să intre în roluri cu totală dăruire, dar păstrând cu chibzuinţă limetele firescului. De-aceea a reuşit să aducă în scenă caractere bine pronunţate, prestând un joc sub semnul dezinvolturii. Talentata, vulcanica şi tânăra actriţă, Irina Ţăruş, s-a cuibărit de minune în sufletul şi trunchiul lui Neli, „frumuseţe de provincie” (dar nu ştiu dacă Neli o depăşeşte aici pe Irina). Visu-i ce devenise obsesie („să se pomenească pe Champs-Elisee.., să umble ...fâl-fâl pe lângă Louvre”) s-a nimerit a fi, pe semne, foarte aproape celor peste patru sute de tineri ce umpluseră sala de spectacole. Reprezentaţia se juca „în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”, cred că înţelegeţi. I-am urmărit cum reacţionează auzind-o pe Neli lamentându-se: „Praf în ochi. Praf sub limbă. Praf în aer. Praf în...praf!” Lesne ar fi evadat şi ei din mocirla provinciei chiar în acele clipe. Împreună cu protestatara în faţa mediocrităţii. Dar realizarea visului lui Neli depinde de cele zece hectare de vie care aşa şi n-au mai fost vândute. N-a vrut autorul. Parisul refuză s-o primească şi cu moştenirea ei de contesă, ce i-o lasă sora Victoria. N-a putut pleca. S-a întors din gară. Pentru că-i „proastă şi fricoasă”. Pentru că se credea leu, dar „nu-i decât mâţă”. Sunt spusele ei. Nu ştiu dacă le-au crezut toţi. Dramaturgul n-a dorit să devină Neli contesă. Şi Ion Marcoci n-a căutat să găsească şmecherii regizorale ca să ne sugereze măcar: dacă nu în clipele acelea de derută, apoi măcar peste ani, Neli va pleca totuşi să ia în primire castelul de contesă. Autorul pune totul pe seama implacabilităţii destinului visătoarei din provincie: „Eu sunt abonată la mediocritate”, zice în final „frumuseţea de provincie”. Ne doare. Dar o credem. Ceea ce i-a reuşit în mod deosebit regizorului e crearea unui ansamblu actoricesc, demn de invidiat: bonoma cumnată Taţi, care refuză să-şi mai păstreze fâşia de vie pentru fiu-său pierdut în lume, e înconjurată de cele trei surori – Victoria (Eufrosinia Capmare, Artistă emerită), „moştenitoarea turistă” care, după douăzeci de ani de rătăcire prin lume, revine să moară la cuibul părintesc, Babiţa (Melania Lupan, Artistă a Poporului), bătrânica mereu îndrăgostită care se crede „verde”, şi Leli. Tustrele – surcele care nu par deloc sărite de la acelaşi trunchi. Le uneşte doar via, moştenirea lor comună. Care, alcătuind decorul-fundal din spate (_Anatol Răcilă, Oxana Revenco), se înfioară a singurătate, a aşteptare, îşi mişcă frunzele a nelinişte, a evadare spre dincolo. La ea a revenit din străinătatea amară (dar a făcut-o totuşi contesă!) Victoria, ca să-şi întâmpine în preajma casei părinteşti dimineţile-minuni. Sunt tentat să cred că Victoria e personajul-cheie al lui Gh. Truţă. Spre el îşi focalizează atenţia şi regizorul. Pentru că ponderea şi nobleţea mesajului-chintesenţă este următorul: în crepuscul, toţi revenim cu sufletul şi cu paşii la cuibul de unde am pornit în lume. Nu-i o idee nouă. Dar care comportă riscuri serioase să revenim la ea în opere dramatice, în acest timp al exodului tinerilor şi mai brumaţilor de ani în toate cele patru vânturi. Jocul Eufrosiniei Capmare aduce tragicul, răscolitor prin veridicitatea-i. Jocul Melaniei Lupan aduce comicul. Molipsitor, copleşitor, gâlgâitor în revărsarea-i. Şi-l întregeşte mustos Veronel în cele trei ipostaze (Ciprian Răcilă, Artist emerit). Ar mai fi de spus şi despre muzica spectacolului, selectată şi compusă cu har de compozitorul bălţean Mihail Blanc. În rest, nimic nou pe lumea asta: Victoria se călătoreşte (evocând stingerea ei, regizorul îmbrăţişează neconvenţionalul autorului, dar o face rigid, neabolind teluricul). Neli, strangulându-şi visul, urmează să depună flori la mormântul surorii care a vrut-o contesă. Şi să aştepte, cu blajina Taţi. Să aştepte veşnicia... În sfârşit, fratele nostru de peste Prut, Gheorghe Truţă, a dat o nouă lovitură la Naţionalul bălţean. Ne bucurăm pentru el. Pe când următoarea?

Patru surori de Gheorghe Truţă Premiera a avut loc la 30 februarie 2012. (Gheorghe Calamanciuc în TEATRUL AZI, București și TEATRUL, rep Moldova.)